31. Don Pascali - 32. I loculi - Vernacolo Calabrese - UNREGISTERED VERSION

Vai ai contenuti

Menu principale:

31. Don Pascali - 32. I loculi

Poesie Parte Seconda

Don Pascali

Nta stu paisi comu l’atri cu la genti tali e quali
a natali novantanovi n’darrivau Don Pascali.
Già viatu si vidìa ch’era nu pezzu di novanta
imponenti era i statura e chjinu di prestanza.
A genti l’acclamau, u riciviu cu grandi onuri,
fu di tutti attorniatu e carricu d’amuri.
Comu fici u s’accatta tanta genti, è nu misteru,
eppuru fici i cosi, senza chjaccari e ribbedu.
U progettu c’avia ammenti, partia di luntanu,
arrivava a cumpimentu, puru ca ndi paria stranu.
Quando si vidia arrivari, era sulu cuntentizza
specialmenti pe figghjoli chi nci offria sempri a pizza.
Di subba all’artaru facìa predichi pisanti,
chi paroli du vangelu indirizzati a tutti quanti;
paroli i verità chi trasenu nta lu pettu,
pe cui no capiscìa, nci u dicia ndialettu.
Ma lu soi grandi segretu no stavi nta statura
ma nta a fedi e lu coraggiu; È na forza da natura!
Sempri prontu mu nterveni duvi nc’era di bisognu
risolvia tuttu quantu chi parìa ch’era nu sognu.
Cu li giuvani sempri appressu, mai arredi si tirava
abbuffàti a jaccapanza, puru si pocu idu mangiava.
Stava attentu a tutti i cosi, a lu sacru e lu profanu
tenìa pari li vilanzi, nommu vidi tuttumbanu.
Jia veloci comu o ventu, e mai chi si fermava
c’avia sempri di chi fari: ncuna cosa organizzava.
Quando o mari, o a muntagna, data e ura ascihhjia,
cu lu friddu o cu lu caddu a ogni costu si partia!
Amuri pe la genti e pe li cosi, no certu pe i dinari,
tuttu chidu chi ricogghjìa distinava e missionari.
U Viscuvu, a Triparni, sulu du anni lu dassau
e senza motivu, ad atru paisi u destinau.
Obbediu cu cori amaru, ma da bonu cristianu
accettau a decisioni pemmu vaci a Surianu.

I loculi

Stava, comu tutti ammenzu e vivi
antrasatta di stu mundu mi ndi jvi.
A morti mi chjamau, senza n’abbisu
e mi portau cu ida i zuccu e pisu.
Si risorviu a na botta, prestu fattu,
mancu u tempu pe nu loculo, u m’accattu.
No mi dassu u tempu mu nci penzu
mi carrijau di forza e fu nto menzu
di a na manata i genti disperati
sentendusi li cchjù disgrazziati,
ca no n’epparu a fortuna m’annu tantu:
nu posticedu dintra o campu santu.
Di tanti anni eru nta lista longa du Cumuni
posti mai assignati, nc’era sempri na scasuni.
Cu sapi quanti voti puru i firmi ricogghjmmu,
ma sulu cu i promisi di politici restammu!
Chi si poti diri di n’amministrazzioni
si a memoria nci torna sulu e votazzioni?
Nui cercamu accussì pocu, no cosi i l’atru mundu,
ma mbeci mu cunchjudinu, giranu sempri o tundu.
Dassamu stari cui nbita fu ricchizza,
e puru di mortu voli la grandizza,
u pari che cchjù grandi i tutti l’atra genti
spendi tuttu nta cappella e poi no dassa nenti.
Jettatu sutta a terra o nto marmu tumulatu
u povaru e u riccu, unu è oguali a l’atru.
Mugghjerima disperata u Priuri iju mu prega
pe nu morzu di postu, nta cappella da Cungrega.
No è pe fari u grandi e mancu lu potenti:
nu locu pe nu juri, pa famigghjia e li parenti.
Ma chista, è a fini di nui povari mortali,
armenu avanti a morti u simu tutti oguali!

 
Torna ai contenuti | Torna al menu